De ce programul de cercetare de la LHC nu este un eşec

Domnule proSPIN, vad ca discutia continua si dumneavoastra scrieti foarte mult. Si continua pe subiect de teoria evolutiei/creationism la un articol despre fizica particulelor elemementare. Mai mult, eu din partea de administrator a siteului vad ce comentarii noi apar, dar cititorii stiinta azi oare se uita la comentarii pe articole de mai jos? Ma stradui sa pun articolul sa apara sus in pagina ca poate poate vor vedea si ei comentariile si atunci dumneavoastra nu veti fi scris in van. De aceea propun sa mutam discutia pe forumul Stiinta Azi. Acesta este si rolul formului, de atlfel.

Dar sa va raspund pe scurt deocamdata.

1. Eu si Raul Sandu nu trebuie sa avem aceeasi opinie, identica, proprie Stiinta Azi ca sa nu inducem cititorii in eroare. In principiu suntem doua persoane distincte care scriu pe Stiinta Azi. E un dialog intre noi toti, nu intre Stiinta Azi si cititori. De cele mai multe ori, eu si Raul credem acelasi lucru, pentru ca credem in aceeasi stiinta si o intelegem la fel. In cazul de fata, am crezut un pic diferit. Parerea mea este ca Raul a vrut sa zica ceea ce am zis eu, dar nu a exprimat chiar corect. Am dorit sa aduc o clarificare lui Raul. Dvs nu aveti decat sa studiati ce zice stiinta oficiala pentru a vedea care e adevarul.

2. Noi scriem aici in timpul liber. Nu avem timp sa dezvoltam chiar cu fiecare cititor in parte un dialog la care fiecare afirmatie sa fie insotita de biografie. Dvs vad ca aveti timp si screiti lung si cu citate, dar scrieti despre un singur subiect. Noi pe langa scoala, viata privata si restul,a vem de pus articole pe site, de raspuns pe forum si asa mai departe. Sper ca intelegeti de ce nu putem nici macar citi tot ce scrieti, daramite sa va si raspundem.

3. Noi va putem fi ghid, sa va exprimam in cateva cuvinte ce zice stiinta, ca sa stiti pe ce poteca sa studiati mai departe. Nu va putem povesti aici pe site tot ce zice stiinta pe tema cutare, caci nu suntem specialisti pe tema cutare. Eu sunt pe fizica particulelor, va pot povesti in acel domeniu, dar chiar si asa tot ar trebui sa studiati si dvs.

Asadar, va invitam sa studiati stiinta oficiala si noi vom incerca sa va ajutam pe cat putem. Numai bine!

Stimate d-le Adrian! M-aţi încurcat rău de tot! Afirmaţiile pe care le faceţi sunt în contradictoriu cu colegul dvs de la StiintaAzi, Raul Sandu care afirmă faptul că: teoria evoluţiei speciilor nu are nimic de a face cu teoria hazardului (cu toate că eu am specificat nu teoria ci legile hazardului, ale întâmplării, ale dezordinii), pe când dvs., afirmaţi că hazardul are un rol bine determinat, punctual şi factual, în teoria evoluţiei speciilor. Cu toată stima pe care v-o port, nu ştiu pe cine să cred, pe dvs sau pe Raul!? N-ar fi trebuit să vă puneţi totuşi de acord cu afirmaţiile pe care le faceţi ca să nu se creeze penibilul situaţiei ??
În altă ordine de idei, orice licean, student, masterand şi cu atât mai mult un doctorand este învăţat că orice afirmaţie pe care o face în legătură cu o idee, concept, noţiune, teorie, judecată de valoare etc., trebuie să se fundamenteze, structureze şi cristalizeze pe o documentaţie bine pusă la punct care să conţină: o biobliografie selectivă cu titluri de manuale, tratate, studii ale unor renumiţi savanţi, editura, oraşul, anul apariţiei şi pagina unde se găseşte respectivul citat care să ne susţină afirmaţia în domeniul abordat, să prezinte aceste citate din cărţile acestora, să aibă note de subsol cu argumentaţii personale sau susţinute de alţi autori, menţionaţi autorii etc, deoarece, nu putem face afirmaţii fără susţinere, pentru că nu noi am inventat roata.
Folosiţi afirmaţii, pe care nu le puteţi dovedi, şi anume că eu nu înţeleg corect ce rol are hazardul în teoria evoluţiei speciilor ! Pe ce vă bazaţi această afirmaţie ? Aţi observat că, de fiecare dată când am făcut o anumită disertaţie în legătură cu subiectul în discuţie, am folosit citate şi am menţionat autorii, cărţile lor etc., de asemenea am afirmat faptul că nu sunt ideile mele ci ale renumiţilor savanţi evoluţionişti, eu doar mi le-am însuşit şi le-am dat crezare, nepunându-le la îndoială faptul că nu au înţeles corect subiectul pe care-l descriu sau că scriu aberaţii.
Afirmaţi că: “Unii zic gresit ca teoria evolutiei zice ca a aparut viata prin hazard. Dar nu a aparut prin hazard, ci prin cauze naturale, pe care noi inca nu le stim”. Cine sunt acei „unii” ? Vă referiţi sper la marii savanţi evoluţionişti care au scris despre lucrul acesta. Permiteţi-mi să vă redau un mic citat al epopeii apariţiei vieţii prin hazard, scris de un mare savant evoluţionist: “Oceane immense şi calde. Continente masive şi neacoperite. O atmosferă de nerespirat şi greoaie. O linişte stranie! Şi apoi, tumulturi înfricoşătoare. Bubuituri subterane, convulsii, vomismente de lavă, stânci enorme şi incandescente proiectate în spaţiu, un ocean cu valuri colosale, ploi diluviene, fulgere imense tăind cerul, tunete asurzitoare propagându-se la nesfârşit, flăcări gigantice şi, în toate punctele orizontului, licăriri fulgurante. O viziune de spaimă şi de apocalipsa, pe care însă nici un ochi nu a văzut-o. Căci pământul nu poartă încă nici o fiinţă vie. Iar tumulturile şi liniştile apăsătoare se succed. O luptă continuă între apă şi ţărmuri. Un potop căzând din nori pe solul pustiu şi ridicându-se din nou sub formă de vapori în atmosferă, pentru a cădea iarăşi. Distrugeri şi construiri. Munţi nivelaţi şi alţii apărând încet, ca prin farmec, din gropi adânci. Fluxuri şi refluxuri gigantice. Şi reluări ale ciclului, fără sfârşit ! Mileniile se scurg. Apoi ale milenii le succed. Şi, totdeauna, această balansare continuă a lucrurilor, care ar fi putut continua astfel, fără martori, la nesfârşit. Dar iată că apare o flacără misterioasă în această dezolare şi ariditate, în această oscilaţie nesfârşită. Venită nu se ştie de unde, neastâmpărată, se va stinge oare în acest HAOS înspăimântător, în această conjunctură de energii prodigioase ? În aparenţă, puţin deosebită de forţele fizico-chimice de unde pare să fi izvorât, ea se exprimă mai întâi printr-o gelatină fragilă cu contururi nesigure, fără o individualitate clară. Mediul său: lacune puţin sărate. Apoi apar structuri fine; complicaţii vin să diversifice suportul său iniţial şi iat-o invadând continentele, înserându-se în roci, luându-şi zborul în văzduh, cucerind lumea. Căci ea este VIAŢA. Aceasta este privită în timp, lunga sa ascensiune, extraordinara sa epopee, trecerea sa prin formele cele mai diferite, adesea monstruoase, uneori neviabile şi, în sfârşit, după multe încercări, nenumărate tatonări, fericite şi nefructuoase, minunata sa reuşită: omul, încarnarea spiritului” (R. TOCQUET, Aventura vieţii, Paris, 1967, pag. 5-6. R. S. ROMER, Evoluţia animal, a 2-a ediţie, 1973, 2 volume). Este doar un exemplu de susţinere a teoriei evoluţiei în legătură cu apariţia VIEŢII prin hazard. Spuneţi-mi pe ce vă bazaţi când spuneţi că: “Unii zic gresit ca teoria evolutiei zice ca a aparut viata prin hazard. Dar nu a aparut prin hazard, ci prin cauze naturale, pe care noi inca nu le stim”? Daţi-mi alţi autori evoluţionişti care afirmă astfel şi atunci poate vă voi da crezare afirmaţiilor dvs. Până atunci ar fi bine ca să nu facem afirmaţii gratuite şi neverosimile, nefundamentate pe nici un argument plauzibil!
În legătură cu teoria evoluţiei speciilor şi mutaţiile genetice sau scris foarte multe tratate. Aşi dori, pentru cititorii acestei pagini din ŞtiinţaAzi, să sintetizez aceste noţiuni în idei comprehensive pentru a nu umple zeci de pagini cu ele, mai cu seamă să le prezint punctele lor slabe care nu au cum să ateste un proces evolutiv într-o lume atât de organizată şi finalitară ca a noastră. Sistematica se ocupă cu noţiunea de specie.
Întreaga natură vie se prezintă sub o formă foarte complexă. Naturaliştii au încercat să găsească o formă de clasare (taxonomia –clasarea fiinţelor vii într-o perspectivă evoluţionistă) a formelor mai mult sau mai puţin asemănătoare şi să descopere legăturile de rudenie. J. Ray (1685), cu un secol de Linné diferenţiase deja 18.655 de specii. Mai târziu Linné (1737) a redus acest număr la 7000. S-a încercat apoi a se defini această noţiune de specie. E Mayr a pus în evidenţă faptul că se deosebesc la biologi cinci accepţiuni diferite ale acestui termen (E. Mayr, „Sistematica şi originea speciilor”, Dover, New-York,1964, cap. V, p.102. El distinge mai ales: a. Conceptul practic de specie; b. Conceptul morfologic de specie; c.Conceptul genetic – definiţia lui LOTSY, 1918: „La organismele ce reproducere sexuală, specia poate fi definită ca ansamblul tuturor indivizilor homozigoţi care au aceeaşi constituţie ereditară”; d. Conceptul bazat pe sterilitate: două animale ce aparţin la două specii diferite nu se fecundează reciproc; e. Definiţia biologică).
Sistematica are drept scop să clasifice toate vietăţile după asemănarea lor, după obiceiurile lor şi după mediul de viaţă. Unitatea elementară a acestei clasificări este specia. Speciile sunt grupate apoi în genuri, genurile în familii, familiile în ordine, ordinele în clase, clasele în încrengături sau filum-i, iar acestea în regnuri: regnul animal şi vegetal. Astfel, datorită sistematicii, întreaga natură poate fi repartizată în aşa fel încât să formeze un enorm arbore genealogic, având la bază Bacteriile, Flagelatele şi Protozoarele, iar la vârf Omul, trecând prin Reptile, Peşti, Mamifere şi Primate.
Putem observa imediat avantajul pe care teza evoluţionistă încearcă să-l obţină din această întocmire a formelor, clasate după complexitatea lor (de la simplu la complex) într-un arbore care poate părea genealogic: astfel, toate vietăţile par a avea o origine comună şi, de-a lungul timpurilor genealogice apare o perfecţionare şi o complexificare crescândă (aşa numita: ortogeneză), care se sfârşeşte cu dezvoltarea sistemului psihic uman. Diferitele teorii: lamarkismul, darwinismul, mutaţionismul şi neo-darwinismul modern, s-au străduit să caute un mecanism adecvat fenomenului de speciaţie. După cum vom observa, dintre toate aceste teorii, numai teoria sintetică a putut sugera (prin această teorie ispititoare dar speculativă) un astfel de proces, datorită cuplului mutaţie-selecţie naturală.
Biologii au încercat să aşeze definiţia speciei şi pe o bază mai modernă, făcând apel la imunologie (R. HOVASSE, Probleme de evoluţie, în J. ROSTAND şi A. TETRY, Biologie, M.R.F., Paris, 1965). Sa constatat, în urma experienţelor că, sângele cimpanzeului reacţionează imunologic asemănător ca şi cel al omului. Gorila ceva mai puţin, iar urangutanul şi gibonul şi mai puţin. Procedeul ar permite să se măsoare d.p.d.v. chimic, gradul de asemănare între organisme diferite. Pentru evoluţionişti, el ar permite astfel să se confirme arborele genealogic care a fost stabilit cu mult înainte. R. HOVASSE (opera citată, p. 1586) îşi exprimă însă îndoiala, textual: “Sistematica, construită fără vreo prejudecată teoretică de vreaun anume fel, permite ea oare să fie luată drept sprijin de doctrina evoluţiei, servind ca bază pentru ceea ce se numeşte filogeneză ?” Dimpotrivă, este normal ca organisme identice, îndeplinind aceleaşi funcţii la fiinţe morfologic asemănătoare să reacţioneze în acelaşi fel. Dar aceasta nu are nimic comun de a face o dovadă a unei filiaţii între ele. Tot ce este peste aceasta, este speculaţie, imaginaţie.
Mutaţionismul a avut ca iniţiator pe savantul francez de Maupertuis (1745-1781), care “se amuza creând specii noi prin acumularea diferitelor rase” (S.S. FPRNEY, citat de E. GUYENOT, „Variaţia ”, Paris, 1950, p.49), şi constata caracterul neaşteptat al micilor variaţii care apăreau în sânul unei populaţii date. Tot astfel, Is. Geoffroy Saint-Hilaire (1837) opuse fixităţii speciilor-variabilitatea lor, capabilă să dea naştere unor noi rase. Botanistul olandez, Hugode Vries (1901) a fost cel care a avut meritul de a efectua observaţii experimentale asupra acestor variaţii, pe care le-a numit „mutaţii”. Observaţiile sale asupra plantei “Oenothera Lamarckiana”, atraseră în mod deosebit atenţia contemporanilor săi. E. GUYENOT îl citează în lucrarea sa Originea speciilor, Paris, 1947, p. 47. Aici, însuşi autorul, introduce cuvântul de specie între ghilimele. Despre Teoria mutaţiilor genetice vom continua într-un alt post. În legătură cu Hazardul care stă la baza teoriei evoluţiei speciilor, referitor la mutaţii, prof. J. MONOD scrie: Noi spunem că aceste alteraţii sunt accidentale, că au loc la întâmplare. Şi pentru că ele constituie singura sursă posibilă de modificări ale textului genetic, singurul care depozitează la rândul său structuri ereditare ale organismului, urmează în mod necesar că hazardul singur este izvorul oricărei noutăţi, al oricărei creaţiuni în biosferă. Hazardul pur, numai hazardul, libertatea absolută dar oarbă, stând chiar la rădăcina prodigiosului edificiu al evoluţiei(atenţie domnule RAUL SANDU!)-J. MONOD, Hazardul şi necesitatea, Le Seuil, Paris, 1970, p. 127. Vă mulţumesc pentru atenţia cu care mă urmăriţi în aceste prezentări. Cu respect!

@Raul Sandu. La următoarea afirmaţie a ta: “In legatura cu ce spunea proSpin in posturile sale: am vazut ca a afirmat cateva lucruri neadevarate in legatura cu teoria evolutiei, cum ca ar fi o teorie a hazardului. Ori nu este in nici un caz asa”. Doresc să-ţi atrag atenţia la faptul că nu eu am cristalizat şi structurat teoria evoluţiei ci această teorie există în zecile de mii de studii şi tratate scrise de către marii savanţi ai lumii, unde se regăseşte această idee a teoriei hazardului, ale întâmplării, am menţionat doar câteva la sfârşitul post meu, ai reuşit măcar una dintre aceste tratate să le citeşti? Nu am întrebat dacă le-ai studiat cu creionul în mână ! Ca să poţi afirma ceva despre un anumit concept, idee, noţiune, judecată de valoare, lucru, fenomen etc., sau să fi apărătorul acestora, trebuie să fi pătruns adânc în structura şi conţinutul acestuia sau acesteia dintre ele. Altfel...? Este ca şi cum ai crede (iată că şi aici trebuie să manifeşti CREDINŢA) că poţi atinge cu degetul fundul oceanului privindul doar de deasupra ! Sau crezi că poţi atinge comorile din adâncimile pământului scâriind doar suprafaţa acestuia ? Cu toate acestea însă...dacă a fost vreaodată omul îndreptăţit să se întrebe într-o „dispută plină de necunoscute”, atunci este acum, în veacul “exploziei informaţionale”. Gnoti seauton—Cunoaşte-te pe tine însuţi - înscris pe frontonul templului din Delfi, a fost şi va rămâne şi de acum înainte nu numai principiul de bază al unei filosofii, ci cheia universală a oricărei înţelepciuni umane.
Este un lucru obişnuit să spunem că specia umană este în plină mutaţie în concepţiile sale de viaţă. Chiar şi fiinţa cea mai neinstruită este interesată de cercetările ştiinţifice actuale. Această îndreptăţită dorinţă epistemologică îşi are rădăcina în sistemul actual de comunicare interumană, având în vedere avalanşa exploziilor informaţionale, care se propagă de la un capăt la celălalt al Terrei. Într-o asemenea conjunctură, Andre Malraux, celebrul scriitor vizionar francez, ne invită să reintegrăm zeii, adică ne indică o schimbare radicală a omului şi a modului său de a gândi, de a evolua, de a fi mai sensibil la dimensiunea sa interioară - cognitiv – mentală şi afectiv-moral-spirituală. Aceasta, cu atît mai mult, având în vedere că progresul ştiinţei nu l-a făcut pe om atotputernic şi nici nu l-a transformat sub raport psihomoral. Numai inovaţiile tehnice (chiar dacă am reuşi să descoperim „particula lui Dumnezeu” la CERN, Tevatron sau orice parte a lumii) nu s-au dovedit capabile să furnizeze răspunsuri viabile şi pertinente la problemele complexe ale lumii contemporane, cum ar fi: şomajul, războiul, stresul, neliniştea, poluarea, distrugerea habitatului, epuizarea rezervelor pământului, SIDA, nedreptatea socială extinsă la nivel continental etc.
Pe baza acestor considerente, nu putem trece cu vederea faptul că trăim o criză existenţială, care se adânceşte tot mai mult pe măsura trecerii timpului. Observăm că societatea umană, în general, şi societatea românească postrevoluţionară în special, suferă de o criză de conştiinţă, valorile morale şi spirituale ale omului sec. XXI se anemiază, se atrofiază şi sucombă (mor ). Se observă o schimbare în plan axiologic şi praxiologic, omul dând prioritate crescândă economicului în detrimentul naturii umane, a spiritului şi a vieţii. Pentru a nu deveni pesimişti, menţinând un optimism realist şi constructiv, trebuie să ne întrebăm sincer: Oare, ştiinţa nu a realizat un progres extraordinar de care să ne simţim mândri ? Nu vedem înflorind sub ochii noştri o civilizaţie demnă de secolul exploziei informaţionale ? ... Ba da ! Cu toate că, în paralel, vedem, chiar în jurul nostru, luând fiinţă, din propria-i cenuşă, precum pasărea Phoenix, o civilizaţie demnă de un scenariu nietzschenian, a voinţei de putere, având constituţia bazată pe legea junglei şi a pumnului. Din această cauză, este nevoie de un etos al responsabilităţii, de strategii de redescoperire a interiorului uman (căci ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este adânc imprimat în ADN-ul nostru, vezi: Romani 1, 19-25) prin intermediul căruia îi poate fi schimbat exteriorul agresiv. De aceea este foarte bine dacă ne punem întrebări cum ar fi: Ne-am născut la întâmplare (la voia hazardului) ? Purtăm corpurile noastre –aceste performanţe de desăvârşire, aceste minuni de necuprins –în care sunt inserate atâtea “cum-uri ???”- la voia nimănui ? Locuim în acest sistem super-organizat (cosmosul) întâmeiat pe atâta logică şi finalitate, numai ca să atingem supremul absurd moartea ? Purtăm în noi un destin de bestie evoluată, ori pe acela al unei fiinţe superioare cu drept la eternitate ? Evoluţionism ? Sau Creaţionism ? “…Sunt controverse ştiinţifice, de specialitate” – este părerea comună. Dar NU: căci înainte de a fi o chestiune de ştiinţă, întrebarea şi răspunsul acestei problem ne vizează direct şi profund…Şi mai mult decât oricare cuvânt al ştiinţei, natura acestui răspuns va determina atitudinea, viaţa, însăşi rosturile noastre existenţiale. Iată ce ne răspunde, Teoria Evoluţionistă, la următoarele întrebări: 1. De unde venim ? Din elementele chimice care altădată , cu câteva miliarde de ani în urmă, s-au combinat între ele la voia întâmplării, aşa că au format un soi de gel la suprafaţa oceanului primitive, din care, potrivit legilor hazardului a rezultat prima moleculă de protein din care a ţâşnit viaţa sub toate formele ei; 2. Ce suntem ? Fiinţa omeneşti, adică animale, veri cu maimuţele şi pisicile, descendenţi din australopiteci şi pitecantropi ai Cuaternarului, urmaşi îndepărtaţi ai primatelor Terţiarului, ai mamiferelor Secundarului (Mezozoicului), rude cu viermii şi stridiile, ultimii lăstari ai amibiei; 3. Încotro ne îndreptăm ? Nimeni nu ştie; împinşi de forţa evoluţiei, minunatul punct reprezentat de om se pierde în timp. Către ce formă ? Evoluţia va produce un “supra-om” , cum se credea în secolul trecut ? Va conduce la contrariu, cum se gândesc biologi contemporani, şi vom înainta către o degenerescenţă a speciei care va fi astfel înlocuită de vreo altă specie, în această cursă a evoluţiei fără de sfârşit ? Nimeni nu ştie ! Mulţi îşi folosesc doar imaginaţia în a înţelege aceste lucruri dar aşa cum am afirmat în postul anterior: Credinţe, cu sensul de „imaginaţie”, pot fi multe. Dar ca o credinţă să fie acceptată, adevărată, vrednică de crezut, trebuie să fie mai mult decât imaginaţie. Trebuie să poarte, în oricare punct al construcţiei ei, un suport raţional, aşa numita “raţiune logică” care prin greutatea ei raţională să substituie în parte lipsa „temeiului real”, respectiv, al „datului” ştiinţific. Dar, oare ce se înţelege prin evoluţie ? Se urmăreşte doar să se exprime ideea unei variaţii, a unei schimbări a lumii, a ideilor şi a fiinţelor ? Atunci, cu siguranţă, evoluţia este un fapt. Vrem oare să dăm cuvântului o semnificaţie mai precisă şi să-l aplicăm numai fiinţelor vii ? Şi în acest caz, evoluţia este un fapt: fiinţele vii nu sunt nemodificabile. Unele dispar –de altfel din ce în ce mai repede (cunoaştem la ora actuală o “evoluţie” ce se caracterizează prin dispariţia (!) progresivă şi totală a mii de specii de animale şi vegetale. De bună seamă, nu la aceasta ne gândim atunci când pronunţăm cuvântul “evoluţie”. Totuşi, din nefericire, această evoluţie este cea mai sigură din toate), altele se modifică, se alterează prin mutaţii ce survin brusc, dând naştere unor caractere noi şi făcând să apară o specie modificată, în cele mai multe cazuri în sensul unei atrofieri sau a unei degenerescenţe (existenţa mutaţiilor este bine cunoscută astăzi, ca şi mecanismele şi cauzele-etiologia lor. Se ştie că aceste mutaţii produc – aproape întotdeauna – însemnate alterări, procese distructive ale speciei: atrofii, lipsă de organe sau regresiuni ale acestora. Paradoxul unei evoluţii „progresând prin regresiuni”…).
În general însă, NU acest sens este dat expresiei „evoluţie”. Cel mai adesea, prin ea se aude exprimându-se noţiunea de TRANSFORMISM. Se crede că viaţa, apărută pe pământ la voia întâplării, a hazardului, acum câteva sute de milioane de ani în urmă, s-ar fi manifestat sub o formă rudimentară, vezi în postul anterior. După formula poetică a lui Theilhard de Chardin „pământul roşea atunci de viaţă”. Aţi putut observa cum a început epopeia vieţii. De la originile sale şi până în zilele noastre ea şi-a desfăşurat spirala pentru a ajunge la om. Căci est vorba cu siguranţă de o epopee şi suporterii ideii transformiste vorbesc încă chiar în aceşti termeni epici-care nu sunt lipsiţi de altfel de poezie. Studiaţi vă rog măcar următoarele tratate în legătură cu acest subiect: R. Tocquet „Aventura vieţii”, Paris, 1967, p. 5-6. S. S. ROMER, „Evoluţia animală”, a 2-a ediţie, 1973, 2 volume. J. Charles, „Transformismul”, Paris, 1957, ed. II, p.6; J. T. BONNER, în American Scientist, 1961, p. 240- Referitor la absenţa dovezilor filiaţiei formelor vii – fundament al evoluţiei. G. A KERKUT, „Implicaţia evoluţiei”, New-York, 1960. El este evoluţionist dar subliniază cu claritate numeroasele dificultăţi le acestei interpretări care, potrivit lui, este infinit mai puţin întemeiată decât se crede, el este de acord că în numeroase privinţe teoria hazardului ar trebui să fie revizuită foarte serios. J. ROSTAND, „Marile curente în biologie”, Paris, 1951, p.188. R. Furon, „Introducere la istoria pământului”, Paris, 1970, p.64. E. GUYENOT, „Două probleme de nerezolvat al biologiei transformiste”, Geneva, 1950, p.22. etc, etc. Să auzim numai de bine! Cu respect.

Stimate d-le Adrian Botezatu aveţi perfectă dreptate, atât Creaţionismul cât şi Evoluţionismul sunt două mari religii universale fundamentate pe acelaşi factor comun şi anume: CREDINŢA în interpretările subiective, speculative ale acelaşi dat ştiinţific obiectiv, experimental, pozitiv. Creaţionismul crede într-un Creator, Susţinător de legi şi finalităţi universale, Izvorul şi Tezaurizatorul vieţii, pe când Evoluţionismul crede în legile hazardului, a dezordinii, al inexistenţei unui Creator, scopul suprem fiind Materia sub toate formele ei.
În lumea noastră post modernă, noţiunea de „credinţă”, luată în sens general, întâmpină în mod ciudat o părere nefavorabilă. Totuşi, în cadrul discuţiei despre origini, se impune reformarea opticii prin reabilitatea delimitării conceptuale a “credinţei”, ca pe o capacitate a sufletului, ca pe o facultate spirituală a omului, organic legată de viaţa sa şi nelipsită în orice el ar intreprinde. În activitatea sa zilnică, omul se străduieşte continuu să ajungă un scop sau altul, un obiectiv pe care neavându-l, doreşte să-l atingă. Pentru acest scop incert, nesigur din moment ce nu-l are încă şi neştiind mai dinainte dacă-l va avea sau nu, el mizează cu toată fiinţa pe posibilitatea obţinerii lui. Altfel zis, el crede în succesul lucrării sale. În tot ce face, de la banalul fapt cotidian şi până la pasul cel mai important, întotdeauna, omul acţionează prin credinţă. Orb în faţa viitorului, omul crede, pentru că nu ştie, omul trebuie să creadă.
În celălalt sens al axei timpului: în faţa trecutului, omul posedă, imperfect, unele mărturii istorice care, înaintând spre “începuturi”, se revelează din ce în ce mai puţine, mai opace şi mai incoerente, permiţând valului de interpretări să se rostogolească, ca o avalanşă de zăpadă, printre ele, pentru ca la capătul mileniului 3 i.e.n (respectiv, odată cu dinastia I a Egiptului) să se piardă orice aspect punctual şi factual, orice probă arheologică cu temei real. Până aici se întinde istoria! Şi mai departe…? Din nou, negăsind nici un dat ştiinţific, omul-prin exercitarea credinţei-porneşte să betoneze, cu propriile sale supoziţii, un drum în marele şi insondabilul trecut.
Astfel, acest capital nesecat, oricând prezent în viaţa omului-credinţa-, necesară pentru legătura cu trecutul şi viitorul, se defineşte larg ca o dimensiune majoră a sufletului. Când credinţa lipseşte, se declară patologie psihică, de la obişnuitul “pesimism”, până la ruinătorul “sindrom depresiv”.
Diferit de ştiinţă, ca metodă, pentru că nu se fundamentează pe experimentul obiectiv, practic, clădind totuşi prin mijlocirea raţiunii, credinţa nu poate lipsi din nici o perioadă a vieţii active (chiar dacă omul o neagă sau o ignoră). De aceea, mai cu seamă în problema originii vieţii, să vorbeşti sau să scrii în legătură cu acest subiect, din oricare unghi ai face-o, pe lângă logică şi mult bun simţ ai nevoie, primordial, de credinţă. Nici o teoria cu privire la geneză nu se poate lipsi de ea. De pildă, când teoria transformistă îţi vorbeşte de originea vieţii, te solicită să-ţi închipui şi să crezi...cum fără o cauză necesară şi fără o destinaţie, fără o finalitate (această primă premisă loveşte în „legea cauzei şi a efectului”. O lume atât de cauzală şi finalitară nu poate să fie născută din lipsa tocmai a ceea ce ea demonstrează fundamental:o cauză necesară şi o destinaţie. În alt sens, ea loveşte apoi în „legea entropiei”, care stabileşte imposibilitatea salturilor de la inferior la superior, sub nici o formă, ci numai a degradării de la superior la inferior cu o pierdere de energie), a răsărit odată un virus (fiind cel mai simplu din toate formele animale, virusul a fost pus –conform principiului transformist „de la simplu la complex” ) ca bază a lumii vii, total greşit, deoarece virusul neavând un sistem propriu de reproducere, el neputându-se înmulţi decât în mediul intracelular al unei alte fiinţe, mai complexe decât el, apare contradicţia:dacă înainte de cea mai simplă formă de viaţă n-a existat alta mai complexă, cum a fost posibilă prima înmulţire şi însuşi evoluţia?), cum aceasta şi-a inventat funcţii şi organe noi (o invenţie, mai cu seamă a unor sisteme atât de complicate ca organe şi funcţii, presupune o oarecare inteligenţă şi voinţă creatoare, calităţi pe care nici una dintre formele animale, afară de om-nu le posedă), cum apoi, neastâmpărata, a devenit peşte şi ieşind pe uscat (privind peştele, perfect adaptat mediului acvatic, nu se poate imagina nici un motiv logic ca să-l fi determinat să iasă din apă, unicul său mediu vital! În al 2-lea rând, dacă-conform aceluiaşi principiu transformist „funcţia crează organul”-ar fi ieşit din apă ca să-şi creeze plămâni, sărmanul peşte...ar fi murit mai înainte de a fi învăţat să respire)s-a făcut reptilă, cum din ovopar –ce se înmulţeşte prin depunerea de ouă-ajunge vivipar-ce naşte pui vii (pentru dobândirea a noi organe, transformismul invocă timp. O continuare a practicii reptilelor de a face ouă, în paralel cu dezvoltarea unui uter de mamifer şi a unor glande mamare-în uluitoarea complexitate a lor, ce implică şi dobândirea unui sistem nervos nou, corespunzător acestor schimbări-este incredibilă) şi cum din sânge rece s-a ajuns la sânge cald (cum s-a putut realiza acest lucru, prin ce mecanism ?Imaginaţia nici unui savant, om de ştiinţă, nu a putut înţelege fenomenul), ca la sfârşit, mica celulă, să-ţi iasă înainte „zâmbind în chip de om” (în invetigarea unor asemenea acţiuni, ca dezvoltarea creierului, suntem, pur şi simplu, lansaţi din nou într-o mlaştină de “cum-uri ale evoluţiei”-declara unul dintre savanţi.
Ca să depăşeşti torentul de necunoscute şi imposibilităţi, trebuie să recunoaştem deschis, ai nevoie de o credinţă sau poate credulitate formidabilă. Ba încă, comparativ cu cât solicită Creaţionismul prin istorisirea Biblică, Evoluţionismul cere infinit mai multă credinţă!!!
Este infinit mai uşor să accepţi ipoteza după care o Minte eternă a creat materia, decât că o materie eternă a creat mintea. Din „inferior” nu se naşte „superior”. Este o axiomă! Organizarea nu poate să apară din neorganizare. Nicicând, conform legilor naturii, din haos nu poate ieşi cosmos. A crede contrariul, printr-un simplu act al imaginaţiei, înseamnă sfidarea oricărei raţiuni şi, de fapt, aceasta se cheamă „misticism”.
Credinţe, cu sensul de „imaginaţie”, pot fi multe. Dar ca o credinţă să fie acceptată, adevărată, vrednică de crezut, trebuie să fie mai mult decât imaginaţie. Trebuie să poarte, în oricare punct al construcţiei ei, un suport raţional, aşa numita “raţiune logică” care prin greutatea ei raţională să substituie în parte lipsa „temeiului real”, respectiv, al „datului” ştiinţific.
Creaţionismul, conform căruia o Minte eternă, personală, inteligentă şi creatoare a creat materia impersonală, neinteligentă şi necreatoare, de un statut inferior, este singura credinţă ce ne dă motive să ne încredem în raţiune şi judecată, prin care viaţa dobândeşte un sens. La această primă condiţie a valabilităţii unei credinţe –raţionalitatea-singura teorie întemeiată se arată a fi doar Creaţionismul.
Dificultăţile apariţiei vieţii şi ale complexificării ei la întâmplare au fost subliniate apăsat de savanţi ca: G.G.Simpson-The Meaning of Evolution, New Haven, 1952, p. 240-262; R.P.Theilhard de Chardin, La place de l’homme dans la nature, Paris, 1956, p.35; OPARIN; GAVAUDAN şi alţii. Aceşti savanţi transformişti, constrânşi prin aceasta să accepte teza generaţiei spontanee, pun în evidenţă slăbiciunile acestei explicaţii, singura acceptabilă, însă, în ochii lor. Vom găsi o bună sinteză a acestor probleme în C. Tresmontant, „Cum se pune astăzi problema existenţei lui Dumnezeu”, Paris, 1971, în a 2-a ediţie, mai ales în capitolul: “Încercarea de a explica prin întâmplare”, p. 192-210. Din quasi-imposibilitatea creaţiunii şi a evoluţiei „prin întâmplare”, Trensmontant trage concluzia- ca şi Theilard de Chardin – că Dumnezeu este cel ce a dirijat toate acestea. Concluzia atestă creaţiunea, căci existenţa fiinţelor este un fapt...ea nu dă dreptate evoluţiei care nu este decât o interpretare a faptelor. Iată de ce am susţinut propria mea părere în legătură cu Creaţionismul. Despre toate acestea putem vorbi mult mai mult şi mai pe larg. Deocamdată atât. Toate cele bune!

Multumesc pentru raspunsul amplu. Intrebarea mea pe ce argumente va bazati ca creationismul este bine fundamentat stiitific. Raspunsul dumneavoastra a fost ca de fapt nu este, ci este parerea dvs, eventual interpetarea dvs despre stiinta pe baza a ce stiti despre stiinta. Parerea dvs va este respectata, desigur. As dori doar sa completez ca stiinta oficiala spune ca creationsimul nu este stiinta, ci religie.

Domnul Spin a spus in mesajul precedent: "Sper că mi se permite să am o părere proprie, consider evoluţia ca pe o ipoteză iar creaţionismul ca pe o axiomă, ca pe o teză bine fundamentată ştiinţific şi cu foarte mult bun simţ".

Intrebarea mea e de ce considera creationismul ca o teza bine fundamentata stiintific. Care sunt dovezile stiintifice ale creationismului?

Fara suparare, dar daca R. Dawkins este critic la adresa premiilor Templeton, asta nu inseamana ca trebuie sa ne insusim opinia dumnealui pe nemestecate.

E drept ca premile Templeton au un puternic iz religios, insa a pune eticheta "curocefali" pe laureati mi se pare exagerat in conditiile in care printre acestia se numara personalitati marcante, cum a fost de pilda Maica Teresa (cea care a primit si Nobelul pentru pace in 1979) sau Aleksandr Soljenitin (laureat al premiului Nobel pentru literatura 1970).

Permiteti-mi sa-mi bag nasul in aceasta discutie cu cateva definitii:

Energie = capacitate de a efectua lucru mecanic

Orice alta reprezentare a "energiei" in sensul de nor roz pe care-l vad doar unii alesi este din start pseudostiinta.

Energii complementare = notiune fara inteles stiintific

Sarcina energetica = termen care nu inseamna nimic in stiinta. Sarcina electrica este altceva si nu se masoara in metri liniari

Toate aceste notiuni folosite de dvs sunt o dovada puternica ca nu stiti despre ce vorbiti. Eu unul nu as permite nici un fel de discutie pe astfel de teme. As sterge comentariile dvs din start.
ps. invatati sa scrieti. "Ştiinţă" nu se scrie cu "Ş" mare indiferent de respectul pe care va prefaceti ca i-l acordati.

Domnului Adrian Buzatu: Premiul Templeton este acordat de Fundatia Templeton autorilor de descoperiri stiintifice cu implicatii religioase. Practic premiul Templeton il primeste oricine inventeaza un argument cretin care ar demonstra ca Darwin se inşeală sau ca Pământul are 6000 ani vechime. Un Premiu acordat de curocefali religiosi altor curocefali religiosi. o bataie de joc.

Dvs: "În acest context, să nu uităm că materia are o anumită „inteligenţă”: există cele 7 trepte care au contribuit la creistalizarea devenirii, fiinţării, umane şi nu numai: Informaţia, Energia, Substanţa (Materia), Bio, Psiho, Socio, Culturalul."

Eu: . Datele experimentale de astazi sugereaza ca Universul este intr-adevar format nu doar din materie obisnuita, ci si din materie intunecata si energie intunecata. Acestea nu au de a face cu "energii complementare paranormale". Si nici cu "sapte etape ale cristalizarii si devenirii". Aceste notiuni nu sunt de stiinta, ci de pseudostiinta. Nu este nevoie de ele pentru a explica Universul si ele nu explica nimic despre Univers.

Dvs: Doriţi să afirmaţi că: INFORMAŢIA; ENERGIA; MATERIA (care alcătuiesc UNIVERSUL) ; BIOLOGIA; PSIHOLOGIA; SOCIOLOGIA şi CULTURA (care cristalizează şi structurează UMANUL) nu este Ştiinţă ci psudoştiinţă, chiar paranormal...?!!! Este prea mult pentru înţelegerea mea !


Clarificarea mea: Nu am spus ca materia, energia, biologia, psihologia, sociologia nu sunt domenii ale stiintei. Caci sunt. Am spus ca notiunile de "etape ale cristalizarii fiiintei", "energii complementare paranormale" sau "inteligenta materiei" nu sunt notiuni stiintifice, studiate de stiinta, ci sunt notiuni pseudostiintifice, de care vorbeste pseudostiinta.

Desigur, dialog deschis si constructiv facem. Sa va raspund pe rand.

1. Stiinta moderna s-a construit pe principiile metodei stiintifice de cautare a adevarului, iar nu a metodelor pseudostiintei. Este o diferenta clara intre cele doua. De aceea stiinta a si avut succes in a se apropia de adevarul despre Univers si de a il aplica cu succes sa faca viata noastra mai buna. Avem pe forum o sectiune despre metoda stiintifica daca doriti sa aflati mai mult. La fel stiinta moderna nu s-a construit pe literatura SF.

2. Este drept ca au fost momente cand se raspunsese la aproape toate intrebarile pe care stiina le ridicase pana in acel moment. In acele momente oamenii de stiinta credeau ca in curand nu se va mai putea descoperi nimic nou. Si apoi apareau fapte noi, revolutionare, care aduceau o puzderie de intrebari. Aceasta nu face din stiinta pseudostiinta. Ci este chiare metoda stiintei, care avanseaza pas cu pas.

3. Datele experimentale de astazi sugereaza ca Universul este intr-adevar format nu doar din materie obisnuita, ci si din materie intunecata si energie intunecata. Acestea nu au de a face cu "energii complementare paranormale". Si nici cu "sapte etape ale cristalizarii si devenirii". Aceste notiuni nu sunt de stiinta, ci de pseudostiinta. Nu este nevoie de ele pentru a explica Universul si ele nu explica nimic despre Univers.

Multumesc pentru comentariu, sa raspund pe rand.

1. Ai spus ca s-au facut foarte multe greseli in conceptia LHC-ului. Nu sunt foarte mult, ba sunt foarte putine. Este vorba doar de legatura dintre magnetii supraconductori, iar nu de magnetii supraconductori. Ia timp sa fie schimbati pentru ca ia o luna doar sa fie raciti magnetii si apoi inca o luna sa fie incalziti iar. Este vorba de temperaturi mai mici decat cele din spatiul cosmic.

Dar de ce se mai fac greseli? Am raspuns chiar in articolul acesta de mai sus. Pentru ca este propriul sau prototip. Deci nu a mai fost facut unul inainte. Si foloseste tehnologii noi, de ultima generatie. De aceea tot ce se face este nou si nimic nou nu merge din prima. Inveti sa il folosesti pe masura ce o faci. Aia se numeste experienta. Presa romaneasca a prezentat nefavorabil cazul, ca o greseala de proiectare grava. In realitate, nu este o greseala la un element cheie, ci la unul de legatura intre elementele cheie. E regretabil, dar nu e asa de neagra situatia cum se pare.

2. Da, acceleratorul LHC functioneaza de cam o saptamana la energii de coliziune de cam peste 2 TeV. Dar nu functioneaza non stop. Mai merge cateva ore, mai schimba ceva, mai pornesc iarasi. Invata cum sa il foloseasca si treptat urca la energii tot mai mari.

Ce zici apoi de energii din alea paranormale este pseudostiinta.

Sper ca te ajuta aceste comentarii.